1.2. Paradigme de cercetare

Paradigmele cercetării sunt perspectivele teoretice care modelează modul în care cercetarea este formulată și implementată (Mackenzie & Knipe, 2006). O paradigmă reprezintă o viziune asupra lumii și diverse presupuneri filozofice asociate cu acel punct de vedere. Fiecare paradigmă cuprinde patru elemente:

1. Epistemologia – (din grecescul „ epistēmē” care înseamnă „cunoaștere”) – descrie modul în care ajungem să cunoaștem ceva (adevărul, realitatea), cum știm ceea ce știm, adică se concentrează pe natura cunoașterii și înțelegerii umane și influențează așadar modul de descoperire a cunoștințelor în contextul social pe care îl investigăm. Potrivit lui Slavin (1984), există patru surse de cunoaștere sau baze epistemologice ale cercetării. Acestea sunt după cum urmează:

• cunoștințe intuitive: credințe, credință și intuiție;
• cunoștințe autorizate: date culese de la liderii organizațiilor , din cărți;
• cunoașterea logică: rațiunea este subliniată ca fiind cea mai sigură cale către cunoașterea adevărului;
• cunoștințe empirice: cunoașterea este cel mai bine derivată din experiențele simțurilor și faptele obiective.

2. Ontologie – (din compusul grecesc care cuprinde „ ὄντος ”, însemnând „ ființă” sau „ceea ce este”, și „ - λογί α ”, adică „discurs logic”) – ipoteze filozofice despre natura realității sau esența fenomenului social cercetat, cruciale pentru înțelegerea modului în care cercetătorul dă sens datelor colectate (Scotland, 2012).
3. Metodologie – (din grecescul „ μέθοδος”, care înseamnă „căutarea cunoașterii” și „λόγος” care înseamnă „știință”) – proiecte de cercetare, metode, abordări și proceduri utilizate în cercetare care este bine planificată pentru a afla ceva ( Keeves, 1997). Include colectarea datelor, participanții, instrumentele utilizate, precum și analizele datelor și se concentrează asupra modului în care cercetătorul ajunge să cunoască lumea sau să obțină cunoștințe despre o parte a ei (Moreno, 1947).
4. Axiologie – ( din grecescul „axios”, care înseamnă „demn”, și „logos”, care înseamnă „știință” ) – sau Teoria valorii: probleme etice, adică definirea, evaluarea și înțelegerea conceptelor de bine și rău comportament legat de cercetare.

În științele sociale pot fi adoptate diferite paradigme, precum pozitivismul, interpretativismul /constructivismul, subiectivismul, pragmatismul, realismul critic.

• Pozitivism

Pozitivismul se bazează pe credința că există o singură realitate, care poate fi explorată științific folosind metodologia deductivă și, de obicei, metode de cercetare cantitativă, cum ar fi experimentul sau sondajul. Prin urmare, se concentrează pe identificarea sau testarea relațiilor cauzale într-o manieră obiectivă.

• Interpretativism/Constructivism

Interpretativismul/Constructivismul se bazează pe credința că nu există o singură realitate, iar realitatea este construită și reconstruită social și, prin urmare, nu poate fi observată în mod obiectiv din exterior. Singura modalitate de a o înțelege mai bine este prin experimentarea ei, așa că trebuie observată prin experiența directă a oamenilor și, prin urmare, cunoașterea este subiectivă. Scopul său este să exploreze, nu doar să explice semnificațiile de bază ale realității (Crotty, 1998). Deci, folosește metode inductive și de obicei calitative, cum ar fi interviurile și observația, menite să genereze teorie.

• Realism

Realismul se bazează pe credința că realitatea este independentă de mintea umană (Saunders et. al., 2012). Realismul direct percepe lumea prin simțurile personale, umane, în timp ce realismul critic susține că simțurile pot fi înșelătoare și urmărește să descopere, să înțeleagă și să explice mecanismele care stau la baza unui fenomen din mai multe perspective. Utilizează atât abordarea calitativă, cât și cantitativă și, prin urmare, o combinație de metode calitative și cantitative (Sayer, 2000).

• Pragmatism

Pragmatismul se concentrează pe credința că există multe moduri diferite de interpretare a lumii, că cunoașterea nu poate fi niciodată cu adevărat reprezentativă pentru realitate și că combinarea diferitelor abordări metodologice oferă o mai bună înțelegere a fenomenelor cercetate. Se bazează pe „ceea ce funcționează cel mai bine” în găsirea răspunsurilor la întrebările investigate și, prin urmare, utilizează toate abordările disponibile pentru a înțelege problema (Morgan, 2007). Accentul său este pus pe experiență și, în loc să se concentreze pe găsirea adevărului, se concentrează pe ceea ce este util să crezi (Dewey, 1941). Se bazează pe acțiune și susține drepturile omului și libertatea individuală. Ea percepe adevărul ca fiind în continuă schimbare în funcție de necesitățile practice ale prezentului (Creswell, 2009).